Mi-am amintit zilele trecute de plimbarile pe care le faceam in urma cu ceva ani pe strazile Romei. Tineri indragostiti ce se tineau de mana in fata fantanei din Piazza Navona, batrani .. la fel de indragostiti ca in prima zi, ce se plimbau pe alei sau stateau la balcoanele ce dadeau in strada. Turisti ce aruncau monede in Fontana di Trevi, asteptand ca norocul sa le surada … Imi aduc aminte ca si eu am facut acelasi lucru. M-am cautat in buzunare si am gasit o moneda. Am inchis ochii, m-am intors cu spatele la fantana … si am aruncat moneda in apa. Singurul gand pe care l-am avut … singura dorinta a fost ca intr-o zi, destinul sa-mi aduca in cale o fata blonda, cu ochii albastrii ca marea, cu pielea alba ca luna, dar cu un suflet sfaramat de durere, lacrimi in ochi si un zambet trist. De ce ? Pentru ca mi-am dorit sa ma inec in lacrimile ei, sa ii recladesc sufletul si sa ii redau zambetul unui copil. Mi-am dorit sa o iubesc fara sa stiu daca a doua zi va mai fi langa mine. Mi-am dorit ca niciodata sa nu mai pot iubi pe altcineva.
Au trecut aproape 10 ani de atunci. Iar de 2 ani de zile simt ca traiesc doar pentru ea. Si este atat de bine incat n-as renunta la ea pentru nimic in lume. La viata mea, pe care i-am daruit-o ei. La sufletul meu … care a ramas in ea … pentru tot restul vietii noastre.
In plimbarile mele auzeam deseori niste cuvinte :
“E raccontano che lui si trasformò in albero e che fu per scelta sua
che si fermò e stava lì a guardare la terra partorire fiori nuovi
Così fu nido per conigli e colibri il vento gl´insegnò i sapori
di resina e di miele selvatico e pioggia lo bagnò
la mia felicità – diceva dentro se stesso -
Ecco… ecco… l´ho trovata ora che ora che
sto bene e che ho tutto il tempo
per me non ho più bisogno di nessuno
ecco la bellezza della vita che cos´è ma un
giorno passarono di lì due occhi
di fanciulla,
due occhi che avevano rubato al cielo un po´
della sua vernice e senti tremar
la sua radice
quanto smarrimento d´improvviso dentro se
quello che solo un uomo senza donna
sa che cos´è
e allungo i suoi rami per toccarla
Capi che la felicità non è mai la metà di un infinito
ora era insieme luna e sole, sasso e nuvola era insieme riso e pianto o
soltanto era un uono che cominciava a vivere
ora era il canto che riempiva la sua grande immensa solitudine,
era quella parte vera che ogni favola d´amore racchiude in se per poterci credere”


