“Love is much like a wild rose, beautiful and calm, but willing to draw blood in its defense.”
Si totusi de ce iubim ? Stim ca mai devreme sau mai tarziu vom fi raniti iremediabil. Si vom fi lasati singuri, inchisi intre patru pereti, urland, plangand si dorindu-ne sa dam timpul inapoi. Sa reparam intr-un fel ceea ce nu mai poate fi reparat. Singurul scop devenind acela de a face orice si oricat pentru a-l face pe cel de langa tine sa te observe. Sa se opreasca din drumul sau pentru o clipa, sa se uite in urma, si sa-si deschida sufletul pentru a te mangaia cu o vorba, cu o atingere.
Si daca nu o mai putem lua de la capat ? Daca nu mai vedem nimic frumos in viata asta. Daca tot ceea ce am construit, fiecare vis, caramida dupa caramida si fiecare dorinta nu au fost decat pentru ca cel pe care-l iubesti sa te iubeasca la randul sau. Ca un pictor al vremurilor demult apuse, ti-ai desenat pamantul, cerul, apa, casa, trupul si chipul celui ales. Toate formand intr-un final visul unei vieti perfecte. Totul intr-o armonie perfecta, dar extrem de fragila. Dar ceva in acel tablou nu este la locul lui. Ceva, o pata de culoare, o nuanta gresita … ceva iti spune ca nu e atat de perfect precum credeai. Cineva minte, cineva iti tradeaza iubirea, cineva ignora, cineva iubeste pe ascuns … Ce mai simti atunci ? Dezamagire, amar, ura, neincredere …
Te simti ametit ? Te simti obosit ? Neincrezator ? Vrei sa dai timpul inapoi ? Iti spun un secret … nu se poate ! Si te doare. Rau. Din ce in ce mai rau. Te uiti la el si iti este teama .. groaza … sa intrebi, sa gandesti, sa deranjezi cu emotiile tale ce devin de nesuportat. Vrei sa te intorci in zilele in care erai de neinlocuit. Erai totul. Erai unic si special. Erai doar tu si nimic mai mult. Ii erai suficient. Orele petrecute acum in cuvintele altora, iti apartineau o data. Dar omul este facut sa evolueze. Sa fie liber. Sa calce peste amintiri pentru a deveni mai puternic. Noi … suntem doar niste neadaptati. Vesnic incatusati in stransoarea iubirii. Vesnic jurati ai infinitului perfect. Vrem mai mult, doar ca sa dam mai mult. Iar cand nu primim, dam mult mai mult.
Dar de ce mintim ? De ce ascundem ? De ce spunem ca ne e bine atunci cand e ne e din ce in ce mai rau ? De ce nu vorbim ? De ce ne saturam ?
Voi ati aflat raspunsul ? Eu unul pot spune ca da. Dar prefer sa-l pastrez pentru mine. Cand il voi si accepta … atunci poate ca voi avea curajul sa vi-l si dau.
Deocamdata … mi-e albastru si cald, moale si rece in acelasi timp.
Sunt doar eu si imaginile mele, ale unei realitati perfecte strapunse doar de razele unei iubiri ce in mintea mea este nemuritoare. As da orice sa iau viata de la capat … si sa imi iau aceleasi decizii ca pana acum. Sa fac aceleasi alegeri. De ce ? Pentru ca atunci voi stii ce am trait. Si voi face mult mai mult … ca sa inclin balanta inspre a ei privire.
Pentru ca lectia asta este pentru voi. Doar ca cel care v-o spune n-ar schimba nimic din EA. Pentru ca e perfecta … dar doar pentru mine. Nu si pentru ceilalti. Ei nu o inteleg. Asa cum nici voi nu intelegeti despre cine sau ce v-am vorbit. Ei nu o accepta ranita, trista, sfasiata. Ei o vor ca pe un rol. Ca pe un decor peste care cortina se va lasa intr-o buna zi.
Eu sunt cortina. Eu sunt umbra. Eu sunt inceputul. Eu sunt sfarsitul.
Ea este scena. Ea este lumina.Ea este povestea.
Dar impreuna, mereu … mai mult decat perfecti.
