Am o marturisire sa-ti fac. La inceput imi pareai mic si ciudat. Nu prea te interesa de mine, ceea ce evident m-a facut sa ma simt insultat de-a dreptul. Erai doar tu si mama ta, impotriva intregii lumi. Ciudat cum unele lucruri nu se schimba niciodata. Asa ca am alergat alaturi de voi, incercand sa demonstrez ceva, neintelegand cum a deveni parinte te poate schimba. Si nu-mi aduc aminte exact momentul in care totul s-a schimbat. Doar stiu ca s-a intamplat. O data eram impenetrabil, nimic nu ma putea atinge, iar dintr-o data, parca inima imi batea in afara pieptului. Expusa tuturor.

Iubirea mea pentru tine a fost cea mai intensa, incredibila si dureroasa experienta a vietii mele.  Incercand sa-ti fiu tata, am jurat solemn ca te voi proteja mereu de restul lumii. Fara sa stiu ca intr-o zi te voi face sa suferi cel mai mult pentru ca n-am stiut sa “joc” prea bine. Asa cum altii si-ar fi dorit. Am plans in fata ta, am ras in fata ta. Si nici nu-mi pot imagina ca ai putea vorbi vreodata despre mine cu vreun fel de mandrie. Cum ai putea ? “Tatal” tau este un copil inchis intrun corp de adult. Ii pasa de nimic si totul laolalta in acelasi timp. Nobil in gandire, slab in fapte. Ceva trebuie sa se schimbe. Ceva trebuie sa fie dat in schimb.

Se face intuneric. Prea intuneric pentru a putea vedea.

Nu stiu cum sau de ce …

Nu stiu in ce fel sau “cine” ma impinge sa scriu aceste randuri …

Poate doar o dorinta asidua de a ma bucura in cele mai multe forme posibile.

N-am mai scris de ceva vreme. Poate de prea multa vreme. N-am stiut ce se mai poate spune despre viata … Viata care mi-a aratat in ultima luna ca rasare intr-o dimineata si se stinge pe veci intr-o noapte. O viata mult prea scurta pentru fericire si mult prea lunga pentru durere. Probabil deja va asteptati la niste randuri deprimante si lipsite de optimism. Dar nu va fi asa … Ultimele doua zile m-au facut sa cunosc o alta forma de fericire. Viata mi-a aratat partea de care imi este cel mai dor, desi n-am cunoscut-o vreodata.

N-am facut altceva decat sa stau in pragul unei usi si sa privesc ceea ce era iubire si ceea ce se nascuse din iubire. Ceea ce era o mama si … copilul ei. Am privit minute in sir un lucru ce mi-a lipsit ani de zile, dar acum il regasisem. Ma vedeam pe mine, doar ca mult, mult mai mic. O vedeam pe ea, cea care mi-a dat suflarea pe care o pierdusem, jucandu-se cu el … cel ce mi-a calauzit sufletul catre o dorinta pe care nu am avut-o niciodata. Dorinta de a fi tata.

N-am facut altceva decat sa ii privesc jucandu-se, iubindu-se, alintandu-se in vreme ce timpul se oprise in loc. Nimic din jur nu mai conta. Peretii camerei se daramau de-a dreptul in fata rasetelor ce deveneau din ce in ce mai tari. Era ca si cum tot aerul din camera se descatusa in fata lor … in fata vietii.

Stiu doar ca mi-au dat lacrimile de fericire si le-am soptit … “Dragii mei …”. Altceva n-am stiut sa rostesc. Eram blocat intr-o lume din care nu mai voiam sa ies vreodata. Eram prizonierul unor imagini cum rar mi-a fost dat sa vad. Asemenea unui tablou pe care oriunde in lumea asta l-ai aseza, tot vei simtii ca acolo ii este locul. Asemenea unui film mult iubit, in care totul se deruleaza atat de lent in asa fel incat sa nu ti-l poti sterge din minte.

Am simtit ca din acea clipa ei mi-au dat aripi. Am ramas socat intr-un mod in care fericirea nu este cuvantul ce poate descrie starea in care ma aflam. Am simtit ca tot ce stiam era demult depasit. Ei mi-au dat adevarata definitie a fericirii, a vietii si a familiei. Familie pentru care mi-as vinde si sufletul ca sa pot trai macar o viata alaturi de ei. Pentru ca sunt egoist, iar o zi, o luna sau un an nu mi-ar fi indeajuns ca sa le demonstrez cat de bun pot fi pentru ei.

Nu am simtit decat o dorinta arzatoare de a-mi parasi locul de umil privitor si de a ma alatura fericirii lor.

In viata asta am avut un singur privilegiu … Cel de a intalni doua fiinte mai pretioase ca insasi viata. Doua fiinte mai frumoase ca Dumnezeu, si nu mi-e teama sa o spun. Ceea ce ma asteapta dincolo de viata asta … poate ca va fi cumplit, dar cata vreme sunt aici ma voi inchina fericirii infinite pe care o regasesc alaturi de ei.

Iar cea pe care o iubesc si o voi iubi pana cand lumea asta se va sfarsi este tot ceea ce nu sunt si imi doresc sa fiu.

Iar cel pe care il iubesc si il voi iubi pana cand voi inchide ochii este tot ceea ce am fost si voi ramane mereu. Mereu imi demonstreaza ca ma uit intr-o oglinda.

Iar pentru ei doi … TOTUL si ORICE. Pentru ca NIMIC .. hmm … Este mai mult decat inacceptabil.

Va iubesc,

Al vostru pentru totdeauna …

M.

Dar asta este viata … si ea merge mai departe.

Esti un inger printre ingeri …

Sa ma veghezi de sus … si sa iti gasesti linistea pe care ai tot cautat-o ani si ani …

Au trecut aproape 10 ani de atunci. Iar de 2 ani de zile simt ca traiesc doar pentru ea. Si este atat de bine incat n-as renunta la ea pentru nimic in lume. La viata mea, pe care i-am daruit-o ei. La sufletul meu … care a ramas in ea … pentru tot restul vietii noastre.

In plimbarile mele auzeam deseori niste cuvinte :

“E raccontano che lui si trasformò in albero e che fu per scelta sua
che si fermò e stava lì a guardare la terra partorire fiori nuovi
Così fu nido per conigli e colibri il vento gl´insegnò i sapori
di resina e di miele selvatico e pioggia lo bagnò
la mia felicità – diceva dentro se stesso -
Ecco… ecco… l´ho trovata ora che ora che
sto bene e che ho tutto il tempo
per me non ho più bisogno di nessuno
ecco la bellezza della vita che cos´è ma un
giorno passarono di lì due occhi
di fanciulla,
due occhi che avevano rubato al cielo un po´
della sua vernice e senti tremar
la sua radice
quanto smarrimento d´improvviso dentro se
quello che solo un uomo senza donna
sa che cos´è
e allungo i suoi rami per toccarla
Capi che la felicità non è mai la metà di un infinito
ora era insieme luna e sole, sasso e nuvola era insieme riso e pianto o
soltanto era un uono che cominciava a vivere
ora era il canto che riempiva la sua grande immensa solitudine,
era quella parte vera che ogni favola d´amore racchiude in se per poterci credere”

1:36

Deschid incet ochii, dar vad ceea ce probabil numai un orb vede : un negru ca de taciune, o umbra nedefinita si filiforma ce se lasa patrunsa de un spectru alb, luminos, abia sesizabil, format din trei dreptunghiuri, asemenea unor cadre de pelicula. Ma trezesc cu senzatia ca in fata ochilor se proiecteaza un film format din aceleasi trei cadre luminoase ce au drept coloana sonora latratul sacadat si grotesc al unui caine aflat in strada, repetabil cu exactitatea unui metronom, ridicat la rangul de perfectiune absoluta doar prin ecoul infricosator al sunetului ce se izbeste cu putere de peretii somptuosi si reci ai blocurilor.

Ma intorc pe cealalta parte, sifonand si mai mult asternutul pe care in urma cu cateva ore facusem dragoste cu o creatura ce rar iti este dat sa intalnesti. O nimfa ce coborase din bratele zeilor si se lasase atinsa de un muritor de rand.

Ma scutur de imaginile ultimelor ore si incerc sa inchid din nou ochii. Degeaba incerc sa-l cobor pe Hypnos peste ochii injectati si inlacrimati de oboseala ultimilor ani. Mobila din jur trosneste cu putere, incercand parca sa imi biciuiasca timpanele pana in pragul unei sangerari. Peretii se strang in jurul meu, comprimand cu putere tot aerul ce-a mai ramas in camera asta rece si tremuranda. Trosnesc si scartaie, parca ar incerca sa-si sfarame caramizile, inainte ca forta lor sa ma zdrobeasca, incercand sa salveze ultimele-mi rasuflari.

Ma ridic din pat si privesc catre usa. Imi cobor privirea catre cheia ce straluceste prin lumina difuza, chemandu-ma parca sa o intorc, sa descui lumea din exteriorul camerei ce e hotarata in noaptea asta sa ma tina treaz. Nu-i dau importanta, desi dansul isteric al razelor reflectate de metalul clantei ma imbie si mai mult catre exterior. Intind mana catre pachetul de tigari. Iau o tigara si o aprind. Lumina rosie a tutunului ce arde mocnit aprinde umbrele din jurul meu. Treptat, incep sa vad fiecare detaliu al camerei. Fumul tigarii alearga inspre tavan, lovindu-se cu putere si imprastiindu-se in toata camera, coborand lent si ametitor pe fiecare masa sau scaun din incapere. Nu pe mine … pe mine ma evita. De ce ar incerca sa se intoarca in trecut. De ce ar face greselile pe care omul le face constant ? De ce ar fi ca noi ? Programati din nastere sa repetam greseli, sa ne intoarcem in trecuturi sumbre, sa ne lasam torturati mereu de ganduri ce nu-si au rostul …

- S-a oprit ! Latratul ragusit al cainelui s-a oprit ! De ce oare … nici masinile nu mai trec pe strada. Se pare ca si timpul lor s-a oprit in loc asa cum si al meu m-a adancit intr-un vis pe care nu-l inteleg. E cald si am senzatia ca nu am ce cauta aici. Ca nu e locul meu aici. Ma uit pe fereastra si nu reusesc sa vad norii. Ii simt acolo sus, dar privirea-mi nu reuseste sa-i focalizeze. Nu percep contrastul pe care in mod normal il inteleg atat de bine. In peisajul asta lipsesc si culorile. Ce naiba se intampla ? …

Ma asez la pian si ating usor clapele, cu aceeasi tandrete cu care ating sanii iubitei mele. Dar prin umbrele astea nu reusesc sa deosebesc clapele albe de cele negre. Mai bine inchid ochii. Da ! Mi-e mult mai usor asa. Acum nu mai trebuie sa le vad, doar le simt. Dupa un sfert de ceas incep sa le simt … cele albe sunt mai reci decat cele negre. Nu ma mira … Zambesc si incep sa cant. Nota dupa nota, cu o ritmicitate sumbra, asemeni unui mars funebru. Le lovesc din ce in ce mai tare, incercand parca sa smulg urlete de durere din corzile pianului. Degeaba incerc sa-mi obosesc si mai tare trupul si mintea. Somnul este mult prea departe de mine …

Nu am liniste si totusi am. Sunt trist si totusi zambesc. Mi-e dor, dar o am aici. In suflet, dar nu pot s-o ating. Nu-mi pot stapani dorinta ce-mi mistuieste sufletul. Intorc cheia si las vantul sa-mi danseze prin par. Ies din incaperea ce ma sufoca, ies dintre peretii ce voiau sa ma striveasca. Cobor treptele reci si alunecoase, respir adanc in plamani aerul rece … si … alerg spre ea. Doar de i-as vedea prin fereastra silueta mult ravnita … mi-ar fi de ajuns in noaptea asta. Doar pana maine … cand iubirea asta infinita ma va descatusa din nou … si din nou … si din nou. Ca o bestie injunghiata voi strabate negre umbre si voi gasi a mea promisa, fiinta, nimfa … infinita.

Si cu ultima suflare ii raspund … אני אוהב אותך מתוק שלי

Doar eu, alergand printr-un vis, mi-am dorit si am sperat sa am dreptate. Ca tot ceea ce am simtit cand am intalnit-o sa fie real. Am stiut ca daca nu ma dau batut, daca nu renunt la nimic din ceea ce am construit impreuna, intr-o zi va fi bine. Am stiut ca visele devin realitate. E ca si cum as fi alergat prin timp si spatiu, iar ceva in mine ma facea sa simt ca nimic nu este in zadar. Nimic nu este intamplator. Asa trebuie sa se intample. Iar atunci cand imi pierdusem orice urma de speranta, ea a aparut din nou. Uitasem sa mai zambesc, uitasem sa mai traiesc. Respiram ciment. Peretii se strangeau in jurul meu, iar lacrimile ma inecau, asa cum obisnuiam sa ma inec in albastrul ochilor ei.

A fost un cosmar in care am reusit sa lupt chiar si cu ultimele forte. Sa pastrez in mine imaginea celei pe care o stiam. Sa proiectez in viitor toate visele pe care le aveam impreuna. Am trait din amintiri si din cele cateva clipe in care ii simteam adevaratul suflet. Cel pe care ea mi-l daduse in urma cu doi ani.

Am stiut de la inceput ca asa va fi viata noastra. Plina de obstacole peste care vom trece la limita. Am stiut ca viata noastra atarna de un fir de ata. Ca mergem pe muchie de cutit. Am reusit sa invat in doi ani de zile tot ce am de facut ca sa nu gresesc vreun pas. Am invatat tot ceea ce este important pentru ea. Am invatat sa ma daruiesc cu totul si sa raman intotdeauna in umbra ei. Mi-am spus intotdeauna ca ea este cea care merita sa straluceasca. Si am stiut de ce …

Iar acum … sunt fericit. Pentru ca nimic nu a fost in zadar. Sunt fericit pentru toata suferinta din ultimele luni si pentru toata suferinta pe care o voi trai in urmatorii ani. Ea ne va face sa fim unici, speciali … Ea ne va sculpta sufletele, ea ne va motiva. Ea ne va demonstra la fiecare pas ca suntem facuti unul pentru celalalt. Ca indiferent de greutati … noi vom merge mai departe.

Incerc sa-mi aduc aminte cand a fost ultima oara cand ne-am certat. Si imi dau seama ca in doi ani de zile nu am avut o singura cearta. Totul a fost perfect. Nu ne-am urit, nu ne-am injurat, nu ne-am batut joc unul de celalalt. Poate acesta este secretul. Sau poate ca cineva acolo sus a hotarat demult viata noastra. Eu nu stiu ce va fi. Eu nu pot sa decid.

Stiu doar ca am avut privilegiul ca in aceasta viata sa cunosc un om unic. O femeie ce nici macar cuvintele nu ii pot descrie frumusetea. O fiinta ce prin fiecare gest sau cuvant pe care-l rosteste ma face sa ma simt pe deplin implinit. Un inger ce trezeste in mine o dorinta netarmuita de a fi zi de zi sotul, tatal, amantul si prietenul ideal. Un suflet pereche ce doar o data in viata intalnesti.

Stiu doar ca daca nu as fi luptat, cu siguranta as fi regretat toata viata. Nu mi-as fi gasit niciodata linistea, fericirea …

Nu stiu daca ar trebui sa multumesc cuiva pentru tot ceea ce s-a intamplat … Ranile lasate in urma inca nu imi dau pacea de care as avea nevoie. Stiu ca ea reuseste sa mi le vindece pe zi ce trece. Dar daca ar fi sa imi pun sufletul pe tava … i-as multumi lui. De ce ? Pentru ca a reusit sa trezeasca in noi sentimente unice. Noi. Ceva ce niciunul nu a simtit pana acum. As vrea sa reusesc sa compar cu inceputul nostru, dar starile, gandurile, visele, vorbele spuse si iubirea pe care o traim acum … toate acestea sunt incomparabile fata de toate cele ce ne-au unit. Iar daca pana acum un an atingeam norii, acum mangaiem stelele. Respiram acelasi aer si visam aceleasi vise. Seara ne tinem in brate, iar noaptea alergam prin lume. Dansam prin ploaie, inotam prin ape infinite, strabatem vai intregi.

Nu ma mai doare. Nu am timp sa mi se faca dor … pentru ca imi este oriunde alaturi, asa cum n-am avut-o niciodata.

Cine ar fi crezut ? Nimeni ! Cati au povestit despre asa ceva ? Zeci … s-au scris sute de romane de dragoste. Dar niciunul ca al nostru. Dar asa cum ne spunem unul altuia … Intr-o zi, cand unul dintre noi nu va mai fi, celalalt va spune povestea noastra tuturor. Cu bune, cu rele. Pentru a demonstra intregii lumi ca iubirea inca mai exista.

Daca unele vieti formeaza un cerc perfect, altele iau forme pe care nu le putem prevesti sau intelege intotdeauna. Pierderea a fost o parte a calatoriei mele. Dar m-a invatat sa inteleg ceea ce este important, pretios. M-a invatat sa cred in puterea a doi oameni ce se iubesc. Exact ca si aceasta iubire pentru care nu pot sa fiu decat recunoscator.

Iar intr-o zi veti stii si voi … Deocamdata vreau sa fiu egoist. De fapt … pot vorbi pentru amandoi. Vrem sa fim egoisti. Vrem sa ne traim povestea si visul. Pana la adanci batraneti. Dar va veni ziua in care va vom da si voua darul nostru.

Pana atunci … Te-am iubit, te iubesc si te voi iubi mereu. Pentru ca nimic in lumea asta nu-mi va lua sufletul din tine.